Despre spiritul olimpic

Când vine vorba despre spiritul olimpic, de fiecare dată mi se proiectează în minte imaginea sportivului care neputând să termine cursa este ajutat de unul din ceilalţi competitori sau a alergătorului aşteptat de întregul stadion deşi a rămas mult în urmă. Jocurile Olimpice adună pentru majoritatea sporturilor ce are mai bun această planetă într-o confruntare epică menită să-l desemneze pe cel mai bun dintre cei buni. Tensiunea este mai mare decât la oricare altă competiţie şi eforturile sportivilor în a-şi depăşi limitele sunt pe măsura.

 

Există o trăire specială în jurul Olimpiadelor, o vibraţie aparte, un spirit care însoţeşte competiţia şi care atunci când este călcat în picioare, se aduce atingere nu numai sportivului ci şi sportului şi însăşi sportivităţii. Când eşti nedreptăţit la competiţia supremă, nu mai e nimeni deasupra ca să facă dreptate. Mai tristă decăt greşeala în sine este incapacitatea de a o recunoaşte şi corecta acolo unde este posibil. Oameni mici, întruniţi în comitete şi închistaţi în regulamente pe care le pun mai presus de adevăr, dau din cap a neputinţă, îngropând realitatea.

 

La Jocurile Olimpice de la Seul din 1988, un tânăr american de 19 ani avea să boxeze entuziasmant în finala categoriei light middleweight. Rapid, spectaculos, puternic şi cu o dezinvoltură rar văzută la amatori, şi-a dominat categoric adversarul toate cele trei reprize, raportul loviturilor, 86-32 în favoarea sa, spunând totul despre asta. A urmat apoi unul dintre cele mai ruşinoase momente din istoria Jocurilor Olimpice, trei arbitri dându-l câştigător de coreanul Park Si-Hun, arbitrul de ring, în ciuda consternării, fiind obligat să ridice mâna celui pe care o planetă întreagă l-a văzut învins.

 

Tânărul american se numea Roy Jones Jr. şi avea să devină unul dintre cei mai mari boxeri ai tuturor timpurilor.  A câştigat titluri mondiale, a luptat pentru zeci de milioane de dolari dar momentul Seul 1988 a rămas o rană deschisă, „o zi tragică pentru sport mai mult decât pentru mine” aşa cum avea să declare ulterior Roy Jones. Imaginea arbitrului ridicând mâna coreanului a rămas peste timp un simbol al necinstei. Toate scuzele, anchetele, trofeul Val Barker pentru cel mai spectaculos boxer, Ordinul Olimpic primit  în 1997, n-au putut să repare răul făcut în acea zi. „Când distrugi integritatea Olimpiadei, o dai în bară rău de tot. Datorită acelui eveniment, însăşi integritatea boxului a fost afectată. Principala problemă a fost că ai greşit şi nu ai fost capabil să corectaţi eroarea, ceea ce mie îmi spune că pot să merg acolo, să câştig, acei oameni pot să mă fure şi voi să nu faceţi nimic. Puteţi la fel de bine să puneţi capăt Olimpiadelor dacă aveţi de gând să înşelaţi oamenii.” sunt cuvintele unui om care până în ziua de azi n-a înţeles ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi.

 

Am văzut lacrimile frustrării şi zilele trecute la Londra. După 24 ani, ca o răzbunare a sorţii, a venit rândul unei coreence să-i fie refuzat dreptul la adevăr. Eroarea cronometrorului şi pasivitatea arbitrului a făcut ca secunda ultimului asalt în semifinala probei de sabie să dureze mai mult de trei secunde. Prăbuşită, cu ochii înlăcrimaţi, Shin a Lam a aşteptat în zadar mai bine de o oră pe planşă să i se facă dreptate. Sportul avea să-şi arate din nou faţa urâtă iar „omul” să se dovedească încă o dată prea mărunt în raport cu misiunea pe care o are. Ascunşi după un regulament opac, orbi în faţa probelor, cei în măsură să decidă au ales să lase lacrimile să curgă decât să recunoască greşeala şi s-o corijeze cât încă nu era prea târziu.

 

Spiritul olimpic, aşa cum l-a imaginat Pierre de Coubertin, presupunea competiţia corectă şi victoria celui mai bun indiferent de rasă, religie sau naţionalitate. El nu e un set de porunci scrise, degradabile în timp. Se vrea mai degrabă o trăire universală, o încredere în valorile fundamentale ale umanităţii extensibilă mai apoi şi în afara sferei sportului. Degradarea acestuia de interese meschine, corupţie sau  erori umane neasumate face să pălească speranţa că se poate face ceva pentru o lume mai onestă. Istoria a arătat că o inechitate ignorată tinde să devină obişnuinţă. Întorcând capul în faţa nedreptăţilor, nu facem altceva decât să ne înscriem pe lista viitoarelor victime.

 

Luptatorii.ro: Cristian Nechita

Related posts

2 Comments

  1. Arabul said:

    Am mai vazut si aseara o faza la polo in care spaniolii au dat gol valabil in ultimele secunde si nu le-a fost validat, cu toate ca in reluarile de pe ecranul salii se vedea clar ca a fost un gol valabil.

  2. Cristian Nechita said:

    Ai dreptate. Si acela a fost un incident care se incadreaza perfect in nota celor spuse mai sus. Initial am vrut sa amintesc si de el dar era prea lung articolul. Spre deosebire de momentul 1988, acum publicul a fost corect huiduind nehotararea oficialilor. E drept insa ca nu era implicat un sportiv de-al lor.

*

*

Top