FIGURI DE LEGENDA: Leonard Doroftei, amatorul din boxul profesionist

leonard dorofteiCred că am fost singurul amator din boxul profesionist. Mi-a plăcut întotdeauna să mă bat cu cei mai buni, nu m-am dat în spate când a fost vorba de adversari”, este caracterizarea pe care şi-a făcut-o Doroftei pentru cariera din Canada. În urma sa rămâne titlul de campion mondial WBA la uşoară, dar şi faptul că a fost singurul român care a luptat pentru unificarea a trei centuri în boxul profesionist.

În primăvara anului 1984, doi puşti se băteau pe una dintre străzile unui cartier aflat la marginea Ploieştiului. Învinsul îşi cheamă fratele în ajutor, însă acesta rămâne impresionat de câştigătorul meciului stradal, deşi era mult mai mic şi firav. „Băiete, tu ai calităţi. Ar trebui să mergi la box!”. Până atunci, cel poreclit Moşumai făcuse fotbal şi lupte, însă din cauza situaţiei financiare precare cu care se confrunta familia sa a renunţat, pentru că nu avea de unde să achite cotizaţia lunară.

„Mi-a plăcut atmosfera de acolo, mai ales că la primul antrenament am primit o ciocolată. A fost mare lucru pentru mine”, povesteşte cel care acum este preşedintele Federaţiei Române de Box. A stat o lună în sală, după care, o recunoaşte chiar el, „vremea frumoasă de afară şi tentaţiile m-au făcut să renunţ o perioadă”. În ianuarie 1985 s-a întors la sala lui Titi Tudor din Ploieştişi de atunci nu a mai renunţat la nobila artă, deşi a avut mai multe momente de cumpănă. Îşi aduce aminte şi acum de primul său trofeu. „Am câştigat Cupa 23 August chiar în primul an când am început boxul. Ţin minte şi acum, că era sub forma unei mănuşi, iar trofeul este şi acum păstrat la Muzeul Sportului Prahovean”, rememorează Leonard Doroftei.

Indecis înainte de bronzul olimpic

O recunoaşte chiar el. „Imediat după Revoluţie, nu ştiam încotro să apuc. Era totul ca o mare ceaţă în România. Nu ştiam dacă boxul este calea pe care trebuie să o urmez. În plus, ajunsesem să am un anturaj care nu mă mai ajuta să fac performanţă”, spune acum, la 23 de ani distanţă, Doroftei. A devenit de notorietate momentul în care campionul naţional de atunci vizita redacţia ziarului „Prahova Liberă“ pentru a primi un sfat într-un moment în care avea de ales între sport şi turnătorie, asta după ce absolvise cursuri de calificare.„Până la urmă am fost luat în armată şi am făcut box la Steaua pentru un an. Asta m-a salvat! Aşa m-am calificat şi la Jocurile Olimpice de la Barcelona.”

Ulterior, Moşu s-a întors la Ploieştidupă ce oficialii Stelei nu au vrut să ofere un microbuz în schimbul său, însă soarta sa avea să se schimbe definitiv. În 1992, a cucerit bronzul olimpic şi Doroftei era deja un nume pe buzele tuturor iubitorilor de box din ţară. Aurul mondial din 1995, cel european din 1996 şi un nou bronz olimpic în 1996 l-au adus definitiv în istoria nobilei arte autohtone. Este şi în prezent singurul care a cucerit titluri europene şi mondiale, dar şi medalii olimpice la amatori.

Trecerea la profesionism

În toamna lui 1997, Doroftei spera la un nou titlu mondial la Budapesta. A pierdut în sferturile de finală şi era descumpănit. „Eram trist, parcă nu ştiam încotro să o iau. Am avut o surpriză când la hotel m-am întâlnit cu Yvon Michel, managerul Interbox. Mi-a propus un contract pe termen lung în Canadapentru box profesionist. Într-o noapte am luat decizia de a merge acolo împreună cu familia. Poate din curiozitate, poate din dorinţa de a schimba ceva, poate pentru a obţine performanţe mai mari. Cert este că în câteva ore am hotărât că voi trece la profesionism”. Deşi îi fusese promisă o primă mai mare de instalare, până la urmă a primit doar jumătate din bani, asta deoarece „am aflat că preşedintele de atunci al Federaţiei, Ion Şerban, a cerut să se taie de la Doroftei şi să primească şi ei o parte”. În ianuarie, împreună cu soţia şi primul lor fiu, a emigrat în Canada, iar patru luni mai târziu şi-a făcut debutul în boxul profesionist şi a urmat un drum de trei ani presărat numai cu victorii.

 

„Pentru bronzul olimpic din 1992 m-am ales cu două televizoare, nu se compară cu ce primesc sportivii în ziua de azi”

Leonard Doroftei, dublu medaliat olimpic

Drumul spre titlul mondial

În 2001, Doroftei şi-a început traseul pentru a deveni challenger pentru centura mondială. Totul în SUA, atunci, ca şi acum, patria boxului profesionist. La Atlantic City, românul l-a făcut KO pe speranţa americanilor la categoria uşoară – Martin O’Mailley, iar peste numai două luni i-a dat o lecţie de box lui Emanuel Augustus, cel care cu puţin timp înainte făcuse un meci mare contra lui Micky Ward, declarat de altfel „Lupta anului 2001” de către Ring Magazine. În noiembrie a primit şi vestea. Nu de la Interbox, ci de la promotorul american Lou Di Bella. Urma să fie challenger pentru argentinianul Raul Balbi, campionul WBA. „Ajunsesem unde mi-am propus. M-am aruncat în luptă numai din dorinţa de a ajunge la un meci pentru centura supremă”, afirmă Doroftei. A urmat o perioadă în care duelul a fost cât pe ce să fie anulat. „Abia de sărbători, cu două săptămâni înainte de gală, am ştiu că mă bat cu Balbi”. Pe 5 ianuarie 2002, La Freeman Coliseum din San Antonio, Doroftei ieşea desfigurat din ring, însă cu centura de campion. „Americanilor le-a plăcut stilul meu. Nu am fugit de luptă. A fost un meci fabulos”, spune mândru Doroftei. Peste patru luni, la Bucureşti, în faţa a 5.000 de fani, Doroftei câştiga şi meciul revanşă şi păstra centura în România.

Unificarea şi pierderea centurii

Românul Doroftei devenise deja un nume în SUA şi a primit o nouă provocare. Unificarea centurilor WBA, IBF şi IBC într-un meci împotriva copilului teribil al Americii, Paul Spadafora (36 de victorii, 0 înfrângeri), chiar în oraşul natal al acestuia, Pittsburgh. A urmat un nou meci de 12 runde precum cel dintre gladiatorii romani. „Simţisem că am câştigat, dar mai ales eram mândru că am reprezentat România cu succes”, spune Doroftei despre înfruntarea care a fost încheiată cu remiză, deşi unul dintre arbitri l-a declarat învingător pe român.

Palmares

În cariera lui Doroftei se disting titlul european la amatori (1996), mondial la amatori (1995), două medalii olimpice de bronz (1992, 1996), titlul mondial WBA la profesionişti (2002-2003), meci de unificare a centurilor WBA, IBF, IBC (2003).

În octombrie 2003, din nou la Bucureşti, dar numai cu centura WBA pe masă. Adversar urma să îi fie Miguel Callist, un challenger, dar mult mai slab cotat decât Doroftei. Campionul şi staff-ul său au sosit în ţarăcu o săptămână înaintea meciului. Atunci, Moşu avea cu 7 kilograme peste, însă era în grafic. „Apoi s-a întâmplat ceva. Am fost cărat peste tot, la toate evenimentele, nu m-am putut deloc concentra pentru ceea ce aveam de făcut. Doroftei era peste tot, la emisiuni, la show-uri, mai puţin unde trebuia să fie”, îşi aminteşte legendarul pugilist. La cântarul oficial, Doroftei avea cu 700 de grame peste limita admisă.  Avea câteva ore pentru a putea intra în categorie şi să păstreze centura, însă nu a mai reuşit. Căzuse psihic. „Pregătirea lor a dat greş. S-au comportat urât faţă de mine şi nu mi-am mai putut reveni. Şi am renunţat”. A încercat să revină, urcând în categorie, dar un uppercut la ficat al lui Arturo Gatti i-a încheiat o carieră de succes, poate cea mai de succes din istoria unui pugilist român.

A revenit în România

Devenit un adevărat idol pentru tinerii sportivi din România, Doroftei s-a întors în oraşul natal Ploieşti. Şi-a deschis un pub, care îi poartă numele, şi a devenit cel mai cunoscut din Prahova, iar în paralel a antrenat o perioadă şi lotul naţional. Foarte popular, acum Moşu şi-a trecut în palmares şi funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Box după ce a câştigat alegerile din toamna trecută.

 

 

Related posts

3 Comments

  1. Eu said:

    Foarte frumos articolul(ca si celelalte de altfel).Dorin a fost o placere de urmarit.n ring.

  2. Don said:

    Articol frumos, dar domnul reporter sta cam slabut la capitolul cunostinte Box, Miguel Gatti ar trebuii sa fie Arturo Gatti …

*

*

Top